Voluntar în Polonia: Un an de voluntariat internațional

Când vorbesc cu alte persoane despre ESC, îmi dau seama că aproape toată lumea își imaginează aceeași poveste: dezvoltare personală, oameni extraordinari, descoperirea de sine, crize existențiale rezolvate între două workshopuri. Și, într-un fel, nu pot spune că imaginea asta este complet greșită. Doar că, pentru mine, experiența a fost mult mai puțin spectaculoasă și mult mai... liniștită. A fost un an în care am petrecut foarte mult timp cu mine însămi. Un an în care am început să văd mai clar lucruri despre mine pe care înainte doar le bănuiam. Și, în același timp, un an în care am început să înțeleg mai bine lumea din jurul meu. Dacă sună abstract, poate că așa și este, îmi e greu să cumulez experiența unui an întreg intr-un articol, iar eu nu sunt cea mai desăvărșită scriitoare.

Privind acum în urmă la experiența mea din Polonia am senzația că privesc de la distanță viața altcuiva, chiar dacă eu am trăit-o. Sunt foarte multe lucruri despre care aș putea vorbi, dar atunci când eram acolo nu mi-am notat prea multe. Continuând de unde am rămas în ultimul meu articol, în primele două luni am început o transformare și un lung proces de reflecție. Din punct de vedere al muncii, dacă vă mai amintiți, făceam voluntariat într-o bibliotecă și mi-am acordat timp să mă adaptez. Când am plecat, aveam foarte multe emoții. De fiecare dată când intru într-un mediu nou, fac pași mici. Foarte mici. Observ oamenii înainte să mă apropii de ei, încerc să înțeleg dinamica grupului și mă gândesc de zece ori înainte să spun ceva. Mi-a fost mereu teamă de felul în care sunt percepută, iar experiența asta nu a început diferit, însă am avut un coordonator extraordinar și colegi foarte primitori, care mi-au oferit spațiul de care aveam nevoie. Experiența mea anterioară în lumea voluntariatului fusese puțin diferită, însă în Polonia am descoperit o altă abordare. Nimeni nu îmi spunea ce trebuie să fac.

Desigur, lucram mai mult sau mai puțin ca bibliotecar, dar nimeni nu îmi impunea să organizez un atelier sau să desfășor anumite activități. Este un tip de libertate care îți permite să decizi cum vrei să arate experiența ta. Atunci când mi-am ales proiectul, simțeam că am nevoie de un loc în care să-mi pot construi o rutină. Am avut norocul să aleg un proiect care se potrivea nevoilor mele și care, în acel moment, simțeam că este alegerea potrivită, și mi-a oferit și ceva ce nu cred că apreciam suficient: spațiu. Spațiu să experimentezi, să greșești, să te răzgândești, să fii creativ fără presiunea constantă a productivității.

Am organizat activități, workshopuri, am scris pentru social media, am încercat lucruri noi și am procrastinat de multe ori mai mult decât aș vrea să recunosc. Dar chiar și asta face parte din experiență. Nu mă consider o persoană foarte activă pe parcursul proiectului, chiar dacă am organizat câteva activități și ateliere și am făcut voluntariat suplimentar la o grădiniță din orașul meu, unde predam engleză copiilor o dată pe săptămână. simt că exista loc pentru și mai multe lucruri, însă pur și simplu nu era momentul potrivit pentru mine. Ceea ce îmi doresc ca oamenii să înțeleagă citind acest articol este că fiecare persoană are propria motivație atunci când alege să facă voluntariat, să plece din țară sau să călătorească etc.

Motivația mea a fost sănătatea mintală. În această perioadă am lucrat cu un terapeut, serviciu pus la dispoziție de organizația care găzduia proiectul. În același timp, cred că am devenit mai curajoasă. Mai puțin speriată de eșec și mai dispusă să accept ideea că viitorul nu trebuie controlat obsesiv. La început analizam tot, observam oamenii înainte să mă apropii deși am fost mai mereu o persoană directă când vine vorba de comunicare. Am învățat să pun limite și să accept ideea că “you do you, I do me” nu este egoism, ci echilibru.

Trăind într-un mediu multicultural, am început să mă simt mai mult “europeană” decât exclusiv româncă. Am observat diferențele dintre Est și Vest, dintre mentalități și sisteme sociale, dar și cât de diferit poate fi modul în care oamenii comunică. În România, întrebarea “Ce faci?” vine adesea cu așteptarea unui răspuns elaborat. În alte culturi, este doar o formulă socială. Pare un detaliu mic, dar schimbă felul în care te conectezi cu oamenii.

Desigur, nu totul a fost ideal. M-am lovit de procrastinare, de lipsa motivației și de momente în care simțeam că nu am acel “spark” creativ pe care îl caut mereu. Dar poate tocmai asta a fost partea cea mai importantă: am învățat că dezvoltarea personală nu arată mereu spectaculos. Uneori înseamnă doar să continui, să te adaptezi și să accepți că nu trebuie să ai totul clar ca să mergi înainte.

Articol scris de Cosmina Butnariuc, care a realizat un stagiu de voluntariat de un an, în Polonia, în cadrul Corpului European de Solidaritate, un program finanțat de Uniunea Europeană.  

x