Asociația SUPER TINERI (ASIRYS)

ANEXĂ la articolul  Valorificarea percepțiilor olfactive în literatură și cinematografie Povestită cu o strălucire orbitoare, Parfumul este o obsedantă şi puternică poveste despre crime şi depravări senzuale. Evident, cartea lui Patrick Süskind nu era Povestea unui ucigaş , ci una dintre acele plăsmuiri fantasmagorice în care aberaţia atinge sublimul, cu un curaj ce nu poate aparţine decât nebuniei sau geniului. Inventivitatea autorului e singulară şi inepuizabilă, comparabilă, dacă vreţi, cu verva lui Salman Rushdie, spiritul ludic al lui Bulgakov, şi acuitatea satirică a amândurora. În plus, Süskind mai are şi incitanta idee de a propune o viziune cu totul originală asupra lumii - pe care o descifrează, cum lesne se poate ghici, prin mirosuri. Unii cititori au considerat că acest roman este o încrucişare între „Tăcerea mieilor” şi perioada dramatică. Practic este o poveste cu crime din secolul al XVIII-lea, exceptând faptul că nu se concentrează asupra victimelor sau a vân

Această recenzie, scrisă de Elsa Bernevic, este  o paralelă între carte şi film, şi a fost premiată la Simpoziomul Naţional de Literarură şi celelalte Arte.  Fantasmagoria literară a lui Patrick Süskind e construită pe premisa că mirosul e cea mai importantă dimensiune a lumii: numai el face diferenţa dintre o persoană irezistibilă şi una insignifiantă, numai el îţi poate da cheia, esenţa, adevăratul suflet al unei fiinţe - sau chiar al unei pietre. Datorită nasului său supraomenesc de fin, eroul romanului e singurul om în măsură să valorifice toate aceste secrete şi singurul om în măsură să aprecieze la adevăratele lui dimensiuni jalnicul eşec al proiectului uman de a pune lumea în cuvinte - "toate aceste groteşti neînţelegeri între bogăţia lumii percepute olfactiv şi sărăcia limbajului". Romanul "Parfumul" a fost scris de Patrick Süskind, un scriitor german născut într-un sat din Münsing, în Bavaria. Cartea, cu titlul original Das Parfum,  apărută în 19

Un roman cu o intrigă puternică care prezintă în splendoarea societății rusești aristocrate, teme legate de viața, iubire, politică, trădare, onoare, destin și  credință. Deși de-a lungul cărții se prezintă viața mai multor familii și a mai multor personaje, piesa principală este Anna Karenina, o femeie frumoasă, care dezamăgită de nefericirea pe care o trăia alături de soțul ei, se hotărăște să caute dragostea ce-i lipsea în brațele altui bărbat. Datorită acestui fapt, aceasta apare nu numai în ochii societății, dar și în ochii majorității cititorilor, o femeie lipsită de onoare și demnă de dispreț.  Personal, am ales să nu o judec și să iau faptele Annei, ca un mijloc de a evita o viață care se anunța a fi ratată. Însă finalul poveștii, m-a determinat să cred că nefericirea naște nefericire, iar alegerile făcute în momente de disperare și descumpănire, pot fi dintre cele mai fatale. Recomand cu căldură acest roman plin de personaje simandicoase din spuma societății de atunci, care

Iată un roman de dragoste atipic! Tess este o fată de la țară, cu puțină educație, dar pe care viața are grijă să o învețe toate cele necesare. Acest roman este complex, am regăsit aici foarte multe situații, pe care o mare parte din autori se feresc să le pună împreună, iar dacă totuși adună aceste situații, puțini sunt cei care reușesc să le îmbine perfect pentru a atrage atenția cititorului la maxim și pentru a-l pune și pe gânduri. Tomas Hardy însă, în opinia mea, reușește să adune și să despartă familia, dragostea, sărăcia, nedreptatea, crima, singurătatea, suferința și bucuria exact la momentele potrivite pentru a crea un roman demn de laudă. Tocmai când crezi că știi ceea ce va urma, situația se schimbă. Și încă un lucru pe care îl apreciez la acest roman este faptul că finalul cărții este cel mai ciudat pe care l-am citit până acum. Acest lucru nu poate decât să mă bucure pentru că m-am săturat să tot citesc aceleași lucruri din nou și din nou.  Scris de Bianca Aelenei

O poveste de dragoste dintre o damă de companie și un tânăr obișnuit fără situație materială sau viitor foarte strălucit. Citind cartea te întrebi: oare care din cei doi a iubit mai mult?  Finalul este unul nefericit, tragic mai bine spus, și toate acestea din cauza unui părinte care teoretic își dorea tot ce este mai bun pentru fiul său. Aceasta este una din cele mai frumoase cărți de dragoste pe care le-am citit, nu doar datorită poveștii prezentate ci și datorită autorul care a reușit să scrie într-un fel aparte. Cert este că am citit cartea în două zile, și dacă nu aș fi avut și alte treburi de făcut aș fi terminat-o mai repede cu siguranță. Cu toții cred că am auzit măcar odată numele celor doi îndrăgostiți: Marguerite Gautier și Armand Duval și ne-am întrebat care a fost povestea lor. Alexandre Dumas este cel care a scris-o, și nu oricum, ci într-un mod care te va atrage cu siguranță. Scris de Bianca Aelenei

„Memoriile unei gheișe” reprezintă povestea unei copile care trece printr-o serie de întâmplări mai puțin fericite pentru a deveni o gheişă de succes. Autorul o trece pe Chio (mai târziu Sayuri) prin imposibil și o duce până la bătrânețe cu bine (puține sunt cărțile care au ca și final moartea de bătrânețe). Pe lângă faptul că fetița și-a început viața cu stângul, într-o familie săracă, care a vândut-o pentru o sumă nesemnificativă unei case de gheișe, aceasta ajunsă acolo reușește să-și facă un dușman de care defapt depinde viața și cariera ei de gheişă. După o perioadă de declin a fetei, o întâlnire ciudată și o dragoste neașteptată îi redă speranța și forța de a lupta pentru ca în final să-l reîntâlnească pe acel singur om care i-a făcut un bine din inimă și fără interes.  Pe lângă acțiunea și evenimentele foarte bine conturate care m-au ținut cu sufletul la gură pe tot parcursul cărții, am învățat foarte multe lucruri din cultura japoneză și mai ales despre ritualurile gheișelor.

„Enigma Otiliei” este singurul roman studiat la școală pe care l-am citit cu plăcere și curiozitate. Otilia este o fată cu pretenții, care se pare că nu face niciun lucru fără un interes ascuns. Finalul povestei sale de dragoste și respectiv finalul romanului te va surprinde cu adevărat, mai ales pentru că lucrurile iau cea mai neobișnuită întorsătură. Scris de Bianca Aelenei

Veronica își dorește să moară și află că mai are foarte puține zile de trăit; deci totul merge conform planului său, singurul impediment fiind zilele de așteptare. Pentru mine această carte face parte din categoria acelora care nu-ți spun mare lucru pe parcursul întregii lecturi, dar care la final reușește să te lase cu gura căscată. Bineînțeles, finalul nu ar mai avea același farmec dacă nu ar fi acel cuprins plin de non-sens. Scris de Bianca Aelenei

Remi, un băiețel de 8 ani, se trezește dintr-o dată singur, fără familie, rude, prieteni sau cunoștințe. Vândut de către tatăl său adoptiv, acesta trece printr-o serie de întâmplări care la final îl lasă toate singur pe lume. Deși este cunoscut ca și un roman pentru copii, l-aș recomanda tuturor să îl citească, indiferent de vârstă, deoarece ne va ajuta să înțelegem încă odată cât de important este să ai pe cineva aproape, pe cineva care să te iubească, să te sprijine și care să-ți fie alături la greu. Acesta este primul roman pe care l-am citit și care, cred eu, mi-a deschis apetitul pentru citit. Scris de Bianca Aelenei

Marele neurochirurg Benjamin Carson a avut o viață cum în niciun caz nu ne-am fi închipuit că ar putea-o avea o așa personalitate. Pentru cei care nu știu cine este Ben Carson trebuie să menționez că el este primul neurochirurg care a reușit să despartă doi gemeni siamezi uniți la baza capului. Având o viață care merită povestită tuturor pentru încurajarea cititorilor, s-a decis să scrie câteva cărţi, prima fiind „Mâini înzestrate”. Cartea mi-a plăcut într-un mod deosebit și mi-a confirmat încă odată faptul că doar muncind din greu poți ajunge foarte sus și de asemenea m-a îndemnat să apreciez mult mai mult faptul că părinții mei nu sunt milionari, pentru că doar în felul acesta pot dobândi ceea ce-mi doresc prin forțe proprii. Așa cum puteți citi și în carte, Ben Carson îi este recunoscător mamei sale pentru tot ceea ce el a realizat. Autobiografia „Mâini înzestrate” o putem considera cu ușurință o carte de dezvoltare personală. Cu siguranță avem ce să învățăm din cartea acesta pent

Continui şi eu şirul pasiunilor consemnate aici amintind de propria mea pasiune... cărţile. Tocmai am terminat „Zahei Orbul” de Voiculescu, o carte fascinantă faţă de care... mă plec. Mă simt din nou, ca de fiecare dată, ca un butoi plin cu apă de ploaie cu care bunica, la ţară, spăla rufele pe vremuri, înainte să apară şi pe la ea maşina de spălat cu „Ariel”, „Tide” şi altele. Mă simt ca un butoi plin, umplut de o ploaie torenţială, de vară... de parcă aş mai fi trăit încă o viaţă în cele câteva ore în care m-am pierdut lecturii. Iar dacă se simte o undă de amărăciune în ceea ce spun şi fac, este amărăciunea, frustrarea lui Zahei, orbul... care a căutat îndelung să-şi găsească vederile. A colindat pe la biserici, vraci, vrăjitoare, la crâşme infame. Dacă mă veţi întreba dacă le-a găsit, nu voi şti să vă răspund. Probabil că nu! Cert e că l-am lăsat îngenunchiat în faţa altarului, într-o biserică veche şi părăsită, poate şi de Însuşi Dumnezeu, cu binefăcătorul lui paralitic şi mort de